A visa sau a nu visa?

V-ati surprins vreodata uitandu-va intr-un punct fix, cu privirea pierduta, gandindu-va la lucruri imposibile. La situatii, persoane, sentimente, intamplari la care doar cu gandul putem ajunge, nu si in realitate.

E frumos sa visezi, sa te lasi purtat de val, sa te lasi convins pentru o secunda ca ceea la ce aspiri chiar poate sa se intample, chiar poate sa devina realitate, ce nu stim insa este ca pentru o fractiune de secunda acel ceva imaginar prinde contur si devine realitatea noastra.
In acea milisecunda ne simtim cei mai fericiti oameni de pe pamant. Acea frantura de eternitate ne da puterea sa ne continuam viata cu forte noi, proaspete, cu dorinta straveche de viata care a dat nastere intregii lumi.

Credeti ca ne face bine sa visam intruna?

Ne face bine sa ajungem dependenti de visele proprii? Sa plutim in dulcea asteptare a implinirii dorintelor noastre? 

Pe de o parte ne gandim ca visele trebuiesc mentinute vii, pentru ca un om fara vise e ca o pasare fara aripi: traieste pe aceasta lume, dar nu acolo unde ii este locul intradevar, nu traieste acolo unde insfarsit ar putea sa isi exprime libertatea prin simpla prezenta in momentul si locul potrivit, ci este limitata, este prizoniera intr-o lume care  nu o va intelege. 

Si apoi pentru a implini ceva trebuie sa credem mai intai in idealuri, in simple idei, in conceptii abstracte, fara niciun fel de garantie ca se vor implini, trebuie doar sa credem in vise, ceea ce ar face pur si simplu necesar actul de a visa.

Dar, pe de alta parte, viitorul unui om, se construieste prin fapte, nu se viseaza, nu trebuie sa ajungem sa visam mai mult decat traim, sau invers.

Asadar, cred ca cel mai bine este sa gasim echilibrul perfect:

este buna doar o farama de visare, ca un narcotic in doza mica; visarea adoarme febrele, (cateodata prea mari) ale inteligentei care intr-una se framanta in cautare de adevar si raspunsuri, si poate sa creeze un abur blajin care reuseste sa indulceasca contururile prea aspre ale gandirii.

Dar visarea si nevisarea deseori se imbina, se impletesc facandu-ma sa realizez ca exista vise simbolice, care simbolizeaza realitatea, dar in aceeasi masura exista realitati simbolice, realitati ce simbolizeaza vise, si intrebarea mea e: ce este realitatea? Ce este vis?

Un fapt la care visam ce prinde contur poate fi definit implinire proprie sau doar implinirea destinului?

Visul si idealurile sunt acelasi lucru?

Cred ca nu, fiindca ideologiile ne separa pe noi oamenii, ceea ce ne aduce impreuna sunt chiar visele impreuna cu suferinta.

Continuati sa visati, pentru ca inima si mintea cer acest lucru, dar amintiti-va, ca sa visati este o arta, dar sa iesiti dintr-un vis si sa infruntati realitatea este o capodopera.

Cu dragoste

Mica voastra printesa.

Nu cauta fericirea, asteapt-o.

Un an nou a inceput, si imi cer scuze daca urarile mele nu sunt tocmai punctuale insa in ultima vreme am avut destule lucruri in care am fost implicata.

Asadar, sper ca toti a-ti petrecut cufundati in fericire alaturi de cei dragi, ametiti de bucuriile cadourilor materiale si sufletesti.

Oricum.

Traind clipele sarbatorilor, mi-am dat seama ca fericirea vine imediat, si chiar atunci cand nu te astepti, dar in acelasi timp, te paraseste foarte repede. Prea repede dupa parerea mea.

O singura vorba rostita intr-un moment nepotrivit iti poate suge toata bucuria, si putine persoane stiu sa se reprinda dupa. Si cred ca, chiar acesta este scopul vietii. Sa trecem peste tot ceea ce  nu ne place.

Ce este fericirea?

O emotie? Un gand?, sau poate mai multe? Este suma nenorocirilor care inca nu ni s-au intamplat. In ce consta? In obiecte? Persoane? Sau chiar noi insine? Sa fie fericirea doar un ideal?

O opera a imaginatiei noastre?

Sau sa fie starea naturala a micilor copii. Poate este doar motivatia pe care viata si-o da singura pentru a-si mentine vointa de a continua pe drumul obscur al destinului. Sau este doar, cum si celebrul proverb spune, sanatate multa si memorie scurta.

Greu de zis. 

Mi-as dori ca fericirea sa fie un parfum care o data pulverizat sa ajunga si pe ceilalti. Poate ar ajunge sa fie atat de raspandita incat ar prinde o forma concreta si am putea sa ii vedem culoarea.

Cum sa o cautam?

Secretul este chiar sa nu o cautam, fiindca este recompensa celui care nu a cautat-o. Ca un fluture vanat, este mereu la un pas de a fi prins, dar daca stai si te asezi, poate se va aseza pe tine.

Am spune ca fericirea se poate gasi in nenumarate lucruri, si poate avea mai multe intelesuri, insa cred ca as putea sa impac pe toti daca as spune ca fericirea intradevar, inseamna mai multe lucruri, dar ca pana la urma, consta in zambete.

Si cel mai frumos lucru este atunci cand vezi pe altii zambind, iar colturile gurii ti se ridica involuntar.

Si tu zambesti, si chiar daca nu stii de ce, simti ca lumea iti surade, si vrei sa faci si tu la fel.

Chiar mi s-a intamplat ca zambetul unu strain cu care mi-am intalnit privirea pe strada sa imi insenineze ziua, pentru ca chiar daca pare putin, acel suras este rezultatul unui lucru bun intamplat, si este uimitor sa vezi ca se mai intampla si lucruri bune pe lume.

Asadar, dragii mei, zambiti nu numai pentru voi, ci si pentru altii.

Cu dragoste
Mica voastra printesa.

Boala vietii

Ce inseamna sa fii singur? 

Ei bine... inseamna mai multe lucruri decat par.          A fii singur inseamna defapt sa iubesti mereu, dar sa fii lasat pe cont propriu, ca si cum naufragiezi, si nu ai pe nimeni care sa te aduca iarasi la liman.


O vad ca pe o boala... Foarte periculoasa, si daca lasata sa patrunda prea adanc si prea mult timp in fiinta noastra ajunge sa ne controleze trupul, spiritul si mintea, iar acest lucru nu este neaparat un lucru rau.   Este adevarat, este greu sa fii singur, dar este si mai greu sa nu poti sa fii. 

Avand in vedere ca gradina naturala a gandurilor este chiar ea, singuratatea, nu as spune ca este ceva deosebit de grav aceasta solitudine, fiindca ne permite sa reflectam, sa daruim mai multa atentie lucrurilor din jurul nostru.  

Asta atunci cand alegem sa fim singuri.

Dar...

Ce se intampla atunci cand suntem marginalizati?

Scriind aceste versuri mi-a venit in minte cea mai trista poveste de copii. 

Aceasta poveste fiind "Fetita cu chibriturile."

Aproape ca m-a marcat, si am inceput sa gandesc ca ea, sa ma pun in locul ei, sa imi imaginez cum ar fi ca eu sa exist si toata lumea pur si simplu sa imi ignore existenta, ezilandu-ma intr-un loc unde nimic si nimeni nu ma poate atinge. Asadar am scris o mica poveste.... Ceea ce imi place sa numesc "Amintirile fetitei cu chibrituri"
 

"In fiecare zi este o alta poveste, sub pielea noastra se ascund emotii pe care incercam sa le ascundem. Dar se intampla ca aceste sentimente sa iasa la iveala, si durerea pe care ne-o provoaca sinceritatea lor pare ca ne rupe pielea de pe noi.E ca un fel de pedeapsa, fiindca incercam sa ascundem adevaratul nostru suflet. Emotiile noastre, fiice ale unui suflet prea murdar ca sa merite atata puritate emotionala. Totusi incercam iarasi sa ne ascundem dupa minciuni. Totul devine atat de confuz, incat uneori nici noi insine nu ne recunoastem, la fel ca un actor, ne adaptam decorului din jurul nostru…                                                                                                                                                       Ipocrit a-ti spune, dar necesar… Aceste ganduri vin din partea unei inimi care s-a saturat de lumea asa de cruda, o lume nepasatoare, unde pe nimeni nu intereseaza daca dulceata copilariei va persista sau nu in adultii care devenim, nimanui nu-i pasa de puterea supranaturala pe care falsul o are asupra adevarului. Multi a-ti spune ca aceste lucruri sunt invizibile, ca nu se pot vedea… dar ma intreb, nu se pot vedea, sau nu vreti sa le vedeti?                                                                                                                                                          Da, cuvintele-mi sunt inveninate, dar peste cateva minute, veti uita tot ce am spus, insa veninul nepasarii voastre se va scurge in continuare prin micile mele vene, fuge disperat prin mine, la fel ca un pradator nebun, in cautarea inimii pentru a-i putea rupe inca putin din umanitatea pe care o mai  are.                                     Nu pot sa plang, altfel as plange lacrimi de sange pentru a putea obtine putin din atentia pe care orice fiinta umana si-ar dori-o, insa cand veti vedea urmele rosii pe obrajii mei veti fi prea speriati pentru a va putea apropia, prea speriati de consecintele faptelor voastre, prea speriati sa ma priviti, fiindca a-ti putea simti un pic de vina… Asa dar, privirile voastre se aseaza pe imensul nimic, un spatiu in care emotiile nu conteaza, un nimic care va rapeste mintea, va soarbe umanitatea.                                                                                                                                                   Da.

E real. Totul.                                                                                                                                                                          Privindu-va a-ti spune ca aveti suflet, ca puteti intelege prin ceea ce trec, insa totul este doar o iluzie fada, niste cuvinte aruncate in vant pe care nici voi nu le credeti.                                                                                                                                                     Din cauza voastra in stomacul meu se formeaza un gol prea negru, care curand va devora tot ce exista bun in mine, chiar si acel putin care mi-a ramas.                                                                                                    Sunt un copil, si nu as fi imaginat vreodata ca pot simti URA, as vrea sa fiu inocenta, iubitoare, sa nu stiu semnificatul acelui cuvant scris in majuscule in mintea mea, dar privirile pe care mi le dati sunt ca niste sageti care imi ranesc trupul si sufletul, iar acel gol din stomac le foloseste pentru a se hrani din ele, pentru a creste…                                                                                                                                                     Cat credeti ca mai pot lupta pentru bunatate?                                                                                                                                                Sunt doar un copil, poate nici bine si nici rau nu stiu sa diferentiez, dar cum pot defini bun faptul ca sunt abandonata, condamnata la singuratate…                                                                                                                                         Mainile-mi sunt reci, ochii goi, privati de lumina sufleteasca, buzele mov soptesc cuvinte de ura si intrebari fara raspuns… De ce eu?                                                                                                                                 Aud vocile ingerilor cantand deasupra capului meu… oare chiar exista fericire?                                             Si daca da, eu de ce nu o pot avea? Sunt eu de vina? As vrea ca intr-o buna zis sa pot gasi raspunsurile… dar stiu ca pana la sfarsitul zilelor vor ramane intrebari in aer…                                                                  Am zis ca fiecare zi e o alta poveste? Nu… Fiecare zi e un cosmar in care trebuie sa lupt, un razboi impotriva unor forte prea mari pentru micutul meu trup, un razboi care va continua pana cand vocile ingerilor imi vor canta la ureche si nu doar deasupra capului…

Au fost ganduri destul de puternice si mai ales triste, dar, asta cred ca a fost crudul ei adevar pe care l-a trait. Ne macina sufletul faptul ca nimanui nu-i pasa de noi, si sincer cred ca asa si trebuie, fiindca dintr-un motiv sau altul sunt din ce in ce mai convinsa ca oamenii au fost conceputi pentru a fi impreuna, nu separati



Cu dragoste
Mica voastra printesa