THOUSANDS OF FREE BLOGGER TEMPLATES

The royality

miercuri, 15 decembrie 2010

Poveste

Gol.
Atat simteam.
Desi lumea din jurul meu arata la fel in ochii mei caprui, in ochii inimii totul era diferit. Totul era schimbat, dar la cu totul alt nivel, la un nivel la care nu puteam ajunge.
Ceva imi lipsea, si din pacate stiam exact ce. Inima nu se mai hranea, iar gandirea mea logica ma facea sa ma port prea rational, prea rece. Ca o stana de piatra eram imobila sufleteste. Frigul pe care il simteam nu era datorita lui decembrie, ci din cauza faptului ca EL ma abandonase.
El... adevarata voce a dorintelor, aburul ce vesnic traieste pe pamant cautandu-si libertatea, unica valoare a omului care poate inalta slujitorul la nivelul stapanului... Sufletul imi sfasiase pieptul si fugise, iar eu prin nepasarea-mi nici nu observasem. Dar acest lucru nu ma afecta, fiindca nu simteam nimic, stiam doar ca sufletul trebuia sa fie cu mine, alaturi, si nu era.
Nu eram un erou, nu am fost niciodata, nu puteam sa salvez pe altii, si acum realizam ca nici macar pe mine insumi, intr-un fel ma concentrasem pe lucrurile gresite din viata mea, lucruri care ma faceau sa sufar si sa iert intr-una, sa las de o parte sufletul, sa nu il ascult si sa ma incapatanez pe ceea ce imi doream eu, egoistul de mine, si am alungat singurul lucru care putea sa imi dea alinare intr-un fel, singurul lucru care imi dadea speranta ca persoanele pot fi si bune, singurul lucru care reusea sa imi stapaneasca foamea de dragoste pe care o simteam, dar nu o aratam niciodata.
Daca as fi putut simti vreo emotie, aceea ar fi fost disperare, fiindca toate, fie bune, fie rele au plecat o data cu El, si nu aveam nici-o siguranta ca se vor intoarce.
Unde sa caut? Nu stiam unde. Nu aveam unde. Incercam in orice fel sa pot gasi acea portita care m-ar fi dus catre lumina trupului, dar chiar daca incercam din rasputeri nu puteam. Trecusera zile, nopti, toate petrecute ca o papusa, fara expresii, fara sentimente, fara emotii, si doar ranind cu nepasare persoanele importante din viata mea. Daca ar fi trebuit sa traiesc asa pana la moarte, as fi preferat sa se intample asta chiar acum.
Dupa o alta zi consumata de stropi de timp, mutandu-mi privirea catre sus am vazut cerul, stele, albastrul inchis care aproape ameninta sa imi devoreze pana si acel ultim fir de viata care imi mai ramanea, si pe cat privirea imi statea lipita de acel intuneric fascinant, o lumina isi facu loc prin umbre. Luceafarul. Am inchis ochii, altadata m-as fi emotionat probabil, dar acum nu mai aveam in mine umanitate.
Am continuat sa ma uit in intuneric pana cand simtii ca imi lipseste pamantul de sub picioare iar apoi totul deveni ceata.

***
Amorteala din corp ma facea sa imi doresc sa raman imobila pentru o eternitate, dar apoi ceva imi arse pieptul, si am inteles ca era pe aproape. Puteam sa inteleg asta fiindca eram constienta ca sufletul este singurul lucru care doare atunci cand un om este sanatos, iar aceasta dovada am avut-o in zilele precedente, iar inima ii simtea apropierea fiindca intr-un oarecare fel, sufletul este inima inimii.
"Singura, trista, neinteleasa."
Auzeam aceste cuvinte ca un ecou in capul meu, si aproape ca ma speriasem, insa lumina care se apropia din ce in ce mai mult de mine imi sugera sa nu fiu, sa am incredere, dar fara suflet nu puteam, eram prada logicii si a suspiciunii,dar apoi acea aura imi invalui intreaga fiinta.
Atunci am inteles.
Am cazut in capcana propriilor greseli. Intradevar orice fiinta are bune si rele, dar in momentul in care alegem sa traim doar cu ceea ce este rau nu vom ajunge niciodata la o iertare proprie. Am ales sa nu ma tin de cuvant, fiindca a fost mai simplu sa promit si apoi sa imi cer scuze pentru absenta la nevoie, am ales sa las ceea ce am de facut azi pe maine, fiindca este mai simplu sa aman pana cand voi ajunge sa nu fac ceea ce mi-am propus pe bune, am ales sa cred minciuni, si pana la urma m-am ales sa traiesc o minciuna.
Nu am reusit niciodata sa las ceea ce era bun in mine sa preia controlul actiunilor, sa fiu iertatoare, intelegatoare, sa las ca dragostea sa imi ghideze sufletul spre adevarata fericire. Mereu am ales calea usoara, dar calea usoara s-a dovedit foarte greu de schimbat.
Sufletul este ceva pur, lejer ca aerul, si daca incepem sa il impovaram cu egoismul si rautatea noastra il vom face sa cada si sa abandoneze corpul care incet incet il dezintegreaza bucata cu bucata, fiind dezgustat de cruzimea cu care il hranim. Desi este oglinda noastra, uneori alege sa nu reflecte ceea ce il raneste, preferand sa paraseasca veninul cu care il distrugem, si poate uneori face bine, fiindca niciodata nu ne dam seama cat de important este un lucru pana ce il pierdem. Destul de ironic...
Am deschis ochii si am zambit.
De cand nu avusesem o expresie... S-a intors, s-a intors la mine si m-a iertat, iar acum vroiam sa ii multumesc cuiva, dar mi-am dat seama ca trebuia sa imi multumesc mie, fiindca mi-am realizat greselile, si am realizat ca sufletul nostru nu doar exista, ci ne defineste, ne ghideaza, iar daca nu urmam ecoul dorintelor noastre nu vom reusi niciodata sa ne pastram sufletul toata viata.
Multe persoane si-l pierd de-a lungul timpului ajungand sa fie roboti fara inima, dar acest lucru nu pare sa ii afecteze, sau poate doar isi suprima chiar si minimul sentiment de interes pentru a-l recupera.
Ceea ce este cert, si ceea ce am inteles, este faptul ca desi voi continua sa gresesc o eternitate de acum in colo, va trebui sa ma zbat ca sufletul meu sa inteleaga cat de mult imi doresc sa fiu candid si pur ca el.
Dragul meu suflet, esenta mea.

Cu dragoste
micuta voastra printesa.

0 comentarii: