THOUSANDS OF FREE BLOGGER TEMPLATES

The royality

marți, 21 decembrie 2010

Boala vietii


Ce inseamna sa fii singur? 
Ei bine... inseamna mai multe lucruri decat par.          A fii singur inseamna defapt sa iubesti mereu, dar sa fii lasat pe cont propriu, ca si cum naufragiezi, si nu ai pe nimeni care sa te aduca iarasi la liman.


O vad ca pe o boala... Foarte periculoasa, si daca lasata sa patrunda prea adanc si prea mult timp in fiinta noastra ajunge sa ne controleze trupul, spiritul si mintea, iar acest lucru nu este neaparat un lucru rau.   Este adevarat, este greu sa fii singur, dar este si mai greu sa nu poti sa fii. 
Avand in vedere ca gradina naturala a gandurilor este chiar ea, singuratatea, nu as spune ca este ceva deosebit de grav aceasta solitudine, fiindca ne permite sa reflectam, sa daruim mai multa atentie lucrurilor din jurul nostru.  
Asta atunci cand alegem sa fim singuri.
Dar...
Ce se intampla atunci cand suntem marginalizati?
Scriind aceste versuri mi-a venit in minte cea mai trista poveste de copii. 
Aceasta poveste fiind "Fetita cu chibriturile."
Aproape ca m-a marcat, si am inceput sa gandesc ca ea, sa ma pun in locul ei, sa imi imaginez cum ar fi ca eu sa exist si toata lumea pur si simplu sa imi ignore existenta, ezilandu-ma intr-un loc unde nimic si nimeni nu ma poate atinge. Asadar am scris o mica poveste.... Ceea ce imi place sa numesc "Amintirile fetitei cu chibrituri"
 
"In fiecare zi este o alta poveste, sub pielea noastra se ascund emotii pe care incercam sa le ascundem. Dar se intampla ca aceste sentimente sa iasa la iveala, si durerea pe care ne-o provoaca sinceritatea lor pare ca ne rupe pielea de pe noi.E ca un fel de pedeapsa, fiindca incercam sa ascundem adevaratul nostru suflet. Emotiile noastre, fiice ale unui suflet prea murdar ca sa merite atata puritate emotionala. Totusi incercam iarasi sa ne ascundem dupa minciuni. Totul devine atat de confuz, incat uneori nici noi insine nu ne recunoastem, la fel ca un actor, ne adaptam decorului din jurul nostru…                                                                                                                                                       Ipocrit a-ti spune, dar necesar… Aceste ganduri vin din partea unei inimi care s-a saturat de lumea asa de cruda, o lume nepasatoare, unde pe nimeni nu intereseaza daca dulceata copilariei va persista sau nu in adultii care devenim, nimanui nu-i pasa de puterea supranaturala pe care falsul o are asupra adevarului. Multi a-ti spune ca aceste lucruri sunt invizibile, ca nu se pot vedea… dar ma intreb, nu se pot vedea, sau nu vreti sa le vedeti?                                                                                                                                                          Da, cuvintele-mi sunt inveninate, dar peste cateva minute, veti uita tot ce am spus, insa veninul nepasarii voastre se va scurge in continuare prin micile mele vene, fuge disperat prin mine, la fel ca un pradator nebun, in cautarea inimii pentru a-i putea rupe inca putin din umanitatea pe care o mai  are.                                     Nu pot sa plang, altfel as plange lacrimi de sange pentru a putea obtine putin din atentia pe care orice fiinta umana si-ar dori-o, insa cand veti vedea urmele rosii pe obrajii mei veti fi prea speriati pentru a va putea apropia, prea speriati de consecintele faptelor voastre, prea speriati sa ma priviti, fiindca a-ti putea simti un pic de vina… Asa dar, privirile voastre se aseaza pe imensul nimic, un spatiu in care emotiile nu conteaza, un nimic care va rapeste mintea, va soarbe umanitatea.                                                                                                                                                   Da.
E real. Totul.                                                                                                                                                                          Privindu-va a-ti spune ca aveti suflet, ca puteti intelege prin ceea ce trec, insa totul este doar o iluzie fada, niste cuvinte aruncate in vant pe care nici voi nu le credeti.                                                                                                                                                     Din cauza voastra in stomacul meu se formeaza un gol prea negru, care curand va devora tot ce exista bun in mine, chiar si acel putin care mi-a ramas.                                                                                                    Sunt un copil, si nu as fi imaginat vreodata ca pot simti URA, as vrea sa fiu inocenta, iubitoare, sa nu stiu semnificatul acelui cuvant scris in majuscule in mintea mea, dar privirile pe care mi le dati sunt ca niste sageti care imi ranesc trupul si sufletul, iar acel gol din stomac le foloseste pentru a se hrani din ele, pentru a creste…                                                                                                                                                     Cat credeti ca mai pot lupta pentru bunatate?                                                                                                                                                Sunt doar un copil, poate nici bine si nici rau nu stiu sa diferentiez, dar cum pot defini bun faptul ca sunt abandonata, condamnata la singuratate…                                                                                                                                         Mainile-mi sunt reci, ochii goi, privati de lumina sufleteasca, buzele mov soptesc cuvinte de ura si intrebari fara raspuns… De ce eu?                                                                                                                                 Aud vocile ingerilor cantand deasupra capului meu… oare chiar exista fericire?                                             Si daca da, eu de ce nu o pot avea? Sunt eu de vina? As vrea ca intr-o buna zis sa pot gasi raspunsurile… dar stiu ca pana la sfarsitul zilelor vor ramane intrebari in aer…                                                                  Am zis ca fiecare zi e o alta poveste? Nu… Fiecare zi e un cosmar in care trebuie sa lupt, un razboi impotriva unor forte prea mari pentru micutul meu trup, un razboi care va continua pana cand vocile ingerilor imi vor canta la ureche si nu doar deasupra capului…

Au fost ganduri destul de puternice si mai ales triste, dar, asta cred ca a fost crudul ei adevar pe care l-a trait. Ne macina sufletul faptul ca nimanui nu-i pasa de noi, si sincer cred ca asa si trebuie, fiindca dintr-un motiv sau altul sunt din ce in ce mai convinsa ca oamenii au fost conceputi pentru a fi impreuna, nu separati



Cu dragoste
Mica voastra printesa

0 comentarii: