THOUSANDS OF FREE BLOGGER TEMPLATES

The royality

marți, 21 decembrie 2010

Boala vietii


Ce inseamna sa fii singur? 
Ei bine... inseamna mai multe lucruri decat par.          A fii singur inseamna defapt sa iubesti mereu, dar sa fii lasat pe cont propriu, ca si cum naufragiezi, si nu ai pe nimeni care sa te aduca iarasi la liman.


O vad ca pe o boala... Foarte periculoasa, si daca lasata sa patrunda prea adanc si prea mult timp in fiinta noastra ajunge sa ne controleze trupul, spiritul si mintea, iar acest lucru nu este neaparat un lucru rau.   Este adevarat, este greu sa fii singur, dar este si mai greu sa nu poti sa fii. 
Avand in vedere ca gradina naturala a gandurilor este chiar ea, singuratatea, nu as spune ca este ceva deosebit de grav aceasta solitudine, fiindca ne permite sa reflectam, sa daruim mai multa atentie lucrurilor din jurul nostru.  
Asta atunci cand alegem sa fim singuri.
Dar...
Ce se intampla atunci cand suntem marginalizati?
Scriind aceste versuri mi-a venit in minte cea mai trista poveste de copii. 
Aceasta poveste fiind "Fetita cu chibriturile."
Aproape ca m-a marcat, si am inceput sa gandesc ca ea, sa ma pun in locul ei, sa imi imaginez cum ar fi ca eu sa exist si toata lumea pur si simplu sa imi ignore existenta, ezilandu-ma intr-un loc unde nimic si nimeni nu ma poate atinge. Asadar am scris o mica poveste.... Ceea ce imi place sa numesc "Amintirile fetitei cu chibrituri"
 
"In fiecare zi este o alta poveste, sub pielea noastra se ascund emotii pe care incercam sa le ascundem. Dar se intampla ca aceste sentimente sa iasa la iveala, si durerea pe care ne-o provoaca sinceritatea lor pare ca ne rupe pielea de pe noi.E ca un fel de pedeapsa, fiindca incercam sa ascundem adevaratul nostru suflet. Emotiile noastre, fiice ale unui suflet prea murdar ca sa merite atata puritate emotionala. Totusi incercam iarasi sa ne ascundem dupa minciuni. Totul devine atat de confuz, incat uneori nici noi insine nu ne recunoastem, la fel ca un actor, ne adaptam decorului din jurul nostru…                                                                                                                                                       Ipocrit a-ti spune, dar necesar… Aceste ganduri vin din partea unei inimi care s-a saturat de lumea asa de cruda, o lume nepasatoare, unde pe nimeni nu intereseaza daca dulceata copilariei va persista sau nu in adultii care devenim, nimanui nu-i pasa de puterea supranaturala pe care falsul o are asupra adevarului. Multi a-ti spune ca aceste lucruri sunt invizibile, ca nu se pot vedea… dar ma intreb, nu se pot vedea, sau nu vreti sa le vedeti?                                                                                                                                                          Da, cuvintele-mi sunt inveninate, dar peste cateva minute, veti uita tot ce am spus, insa veninul nepasarii voastre se va scurge in continuare prin micile mele vene, fuge disperat prin mine, la fel ca un pradator nebun, in cautarea inimii pentru a-i putea rupe inca putin din umanitatea pe care o mai  are.                                     Nu pot sa plang, altfel as plange lacrimi de sange pentru a putea obtine putin din atentia pe care orice fiinta umana si-ar dori-o, insa cand veti vedea urmele rosii pe obrajii mei veti fi prea speriati pentru a va putea apropia, prea speriati de consecintele faptelor voastre, prea speriati sa ma priviti, fiindca a-ti putea simti un pic de vina… Asa dar, privirile voastre se aseaza pe imensul nimic, un spatiu in care emotiile nu conteaza, un nimic care va rapeste mintea, va soarbe umanitatea.                                                                                                                                                   Da.
E real. Totul.                                                                                                                                                                          Privindu-va a-ti spune ca aveti suflet, ca puteti intelege prin ceea ce trec, insa totul este doar o iluzie fada, niste cuvinte aruncate in vant pe care nici voi nu le credeti.                                                                                                                                                     Din cauza voastra in stomacul meu se formeaza un gol prea negru, care curand va devora tot ce exista bun in mine, chiar si acel putin care mi-a ramas.                                                                                                    Sunt un copil, si nu as fi imaginat vreodata ca pot simti URA, as vrea sa fiu inocenta, iubitoare, sa nu stiu semnificatul acelui cuvant scris in majuscule in mintea mea, dar privirile pe care mi le dati sunt ca niste sageti care imi ranesc trupul si sufletul, iar acel gol din stomac le foloseste pentru a se hrani din ele, pentru a creste…                                                                                                                                                     Cat credeti ca mai pot lupta pentru bunatate?                                                                                                                                                Sunt doar un copil, poate nici bine si nici rau nu stiu sa diferentiez, dar cum pot defini bun faptul ca sunt abandonata, condamnata la singuratate…                                                                                                                                         Mainile-mi sunt reci, ochii goi, privati de lumina sufleteasca, buzele mov soptesc cuvinte de ura si intrebari fara raspuns… De ce eu?                                                                                                                                 Aud vocile ingerilor cantand deasupra capului meu… oare chiar exista fericire?                                             Si daca da, eu de ce nu o pot avea? Sunt eu de vina? As vrea ca intr-o buna zis sa pot gasi raspunsurile… dar stiu ca pana la sfarsitul zilelor vor ramane intrebari in aer…                                                                  Am zis ca fiecare zi e o alta poveste? Nu… Fiecare zi e un cosmar in care trebuie sa lupt, un razboi impotriva unor forte prea mari pentru micutul meu trup, un razboi care va continua pana cand vocile ingerilor imi vor canta la ureche si nu doar deasupra capului…

Au fost ganduri destul de puternice si mai ales triste, dar, asta cred ca a fost crudul ei adevar pe care l-a trait. Ne macina sufletul faptul ca nimanui nu-i pasa de noi, si sincer cred ca asa si trebuie, fiindca dintr-un motiv sau altul sunt din ce in ce mai convinsa ca oamenii au fost conceputi pentru a fi impreuna, nu separati



Cu dragoste
Mica voastra printesa

miercuri, 15 decembrie 2010

Poveste

Gol.
Atat simteam.
Desi lumea din jurul meu arata la fel in ochii mei caprui, in ochii inimii totul era diferit. Totul era schimbat, dar la cu totul alt nivel, la un nivel la care nu puteam ajunge.
Ceva imi lipsea, si din pacate stiam exact ce. Inima nu se mai hranea, iar gandirea mea logica ma facea sa ma port prea rational, prea rece. Ca o stana de piatra eram imobila sufleteste. Frigul pe care il simteam nu era datorita lui decembrie, ci din cauza faptului ca EL ma abandonase.
El... adevarata voce a dorintelor, aburul ce vesnic traieste pe pamant cautandu-si libertatea, unica valoare a omului care poate inalta slujitorul la nivelul stapanului... Sufletul imi sfasiase pieptul si fugise, iar eu prin nepasarea-mi nici nu observasem. Dar acest lucru nu ma afecta, fiindca nu simteam nimic, stiam doar ca sufletul trebuia sa fie cu mine, alaturi, si nu era.
Nu eram un erou, nu am fost niciodata, nu puteam sa salvez pe altii, si acum realizam ca nici macar pe mine insumi, intr-un fel ma concentrasem pe lucrurile gresite din viata mea, lucruri care ma faceau sa sufar si sa iert intr-una, sa las de o parte sufletul, sa nu il ascult si sa ma incapatanez pe ceea ce imi doream eu, egoistul de mine, si am alungat singurul lucru care putea sa imi dea alinare intr-un fel, singurul lucru care imi dadea speranta ca persoanele pot fi si bune, singurul lucru care reusea sa imi stapaneasca foamea de dragoste pe care o simteam, dar nu o aratam niciodata.
Daca as fi putut simti vreo emotie, aceea ar fi fost disperare, fiindca toate, fie bune, fie rele au plecat o data cu El, si nu aveam nici-o siguranta ca se vor intoarce.
Unde sa caut? Nu stiam unde. Nu aveam unde. Incercam in orice fel sa pot gasi acea portita care m-ar fi dus catre lumina trupului, dar chiar daca incercam din rasputeri nu puteam. Trecusera zile, nopti, toate petrecute ca o papusa, fara expresii, fara sentimente, fara emotii, si doar ranind cu nepasare persoanele importante din viata mea. Daca ar fi trebuit sa traiesc asa pana la moarte, as fi preferat sa se intample asta chiar acum.
Dupa o alta zi consumata de stropi de timp, mutandu-mi privirea catre sus am vazut cerul, stele, albastrul inchis care aproape ameninta sa imi devoreze pana si acel ultim fir de viata care imi mai ramanea, si pe cat privirea imi statea lipita de acel intuneric fascinant, o lumina isi facu loc prin umbre. Luceafarul. Am inchis ochii, altadata m-as fi emotionat probabil, dar acum nu mai aveam in mine umanitate.
Am continuat sa ma uit in intuneric pana cand simtii ca imi lipseste pamantul de sub picioare iar apoi totul deveni ceata.

***
Amorteala din corp ma facea sa imi doresc sa raman imobila pentru o eternitate, dar apoi ceva imi arse pieptul, si am inteles ca era pe aproape. Puteam sa inteleg asta fiindca eram constienta ca sufletul este singurul lucru care doare atunci cand un om este sanatos, iar aceasta dovada am avut-o in zilele precedente, iar inima ii simtea apropierea fiindca intr-un oarecare fel, sufletul este inima inimii.
"Singura, trista, neinteleasa."
Auzeam aceste cuvinte ca un ecou in capul meu, si aproape ca ma speriasem, insa lumina care se apropia din ce in ce mai mult de mine imi sugera sa nu fiu, sa am incredere, dar fara suflet nu puteam, eram prada logicii si a suspiciunii,dar apoi acea aura imi invalui intreaga fiinta.
Atunci am inteles.
Am cazut in capcana propriilor greseli. Intradevar orice fiinta are bune si rele, dar in momentul in care alegem sa traim doar cu ceea ce este rau nu vom ajunge niciodata la o iertare proprie. Am ales sa nu ma tin de cuvant, fiindca a fost mai simplu sa promit si apoi sa imi cer scuze pentru absenta la nevoie, am ales sa las ceea ce am de facut azi pe maine, fiindca este mai simplu sa aman pana cand voi ajunge sa nu fac ceea ce mi-am propus pe bune, am ales sa cred minciuni, si pana la urma m-am ales sa traiesc o minciuna.
Nu am reusit niciodata sa las ceea ce era bun in mine sa preia controlul actiunilor, sa fiu iertatoare, intelegatoare, sa las ca dragostea sa imi ghideze sufletul spre adevarata fericire. Mereu am ales calea usoara, dar calea usoara s-a dovedit foarte greu de schimbat.
Sufletul este ceva pur, lejer ca aerul, si daca incepem sa il impovaram cu egoismul si rautatea noastra il vom face sa cada si sa abandoneze corpul care incet incet il dezintegreaza bucata cu bucata, fiind dezgustat de cruzimea cu care il hranim. Desi este oglinda noastra, uneori alege sa nu reflecte ceea ce il raneste, preferand sa paraseasca veninul cu care il distrugem, si poate uneori face bine, fiindca niciodata nu ne dam seama cat de important este un lucru pana ce il pierdem. Destul de ironic...
Am deschis ochii si am zambit.
De cand nu avusesem o expresie... S-a intors, s-a intors la mine si m-a iertat, iar acum vroiam sa ii multumesc cuiva, dar mi-am dat seama ca trebuia sa imi multumesc mie, fiindca mi-am realizat greselile, si am realizat ca sufletul nostru nu doar exista, ci ne defineste, ne ghideaza, iar daca nu urmam ecoul dorintelor noastre nu vom reusi niciodata sa ne pastram sufletul toata viata.
Multe persoane si-l pierd de-a lungul timpului ajungand sa fie roboti fara inima, dar acest lucru nu pare sa ii afecteze, sau poate doar isi suprima chiar si minimul sentiment de interes pentru a-l recupera.
Ceea ce este cert, si ceea ce am inteles, este faptul ca desi voi continua sa gresesc o eternitate de acum in colo, va trebui sa ma zbat ca sufletul meu sa inteleaga cat de mult imi doresc sa fiu candid si pur ca el.
Dragul meu suflet, esenta mea.

Cu dragoste
micuta voastra printesa.

luni, 13 decembrie 2010

Ploaia...

Unul din lucrurile care pe vecie ma vor face sa ma minunez si sa multumesc ca exist pe aceasta lume va fi ploaia.
De ce?
Fiindca ajuta sufletele ratacite, fiindca prin puritatea apei sterge si spala murdaria pacatelor noastre. Ca si cum ar fi aghiazma cu care ne spalam propriul iad.
Spala regrete, spulbera amintiri dar in acelasi timp poate sa le aduca la viata, fiindca intr-un fel sau altul atunci cand ploua, amintirile vorbesc pe limba lor, iar mai presusus de toate ne arata adevaratul eu, dar in acelasi timp ne ascunde slabiciunile si sentimentele pe care le simtim. Ganditi-va ca nimeni nu poate sa-si dea seama daca plangem in ploaie.
Ne ascunde lacrimile si tot discomfortul pe care orice fiinta umana trebuie sa simta, dar de care se fereste mai mereu, ca si cum acest lucru ar fi interzis de simtit.
Nu a-ti observat niciodata ca atunci cand ploua, ca prin magie, ne adancim in ganduri si reflexiuni demne de un filosof? Lucruri confuze capata contur, sentimente, amintiri, regrete, rasete, lacrimi... toate se mistuie si devin  dintr-o data clare.
Precum ploaia, gandurile noastre cad usor in stropi de ploaie, strangandu-se in balti de simplu si uman geniu.
Stand si privind afara la cer simt cum imi numar secundele in picaturi de ploaie, imi numar clipele care mi-au ramas, si realizez ca in fiecare strop exista cate un pic de regret, cate un pic din trairile mele, dar ca cerul, desi imi plange amintirile, mi le va ierta, pentru ca sunt o fiinta atat de fragila incat acei stropi imi pot devasta sufletul.
Asadar ce este intr-adevar ploaia?

Inceput. Asta reprezinta pentru mine. Prin blandetea caderii ei, ne sugereaza pace, facandu-ne sa ne dorim bunatate, sa fim noi insine buni, sa observam lucrurile simple din viata noastra, sa invatam sa le pretuim, sa invatam sa primim viata cu un zambet in fiecare zi, indiferent ce ne va astepta.
Este destul de amuzant faptul ca lumea se fereste de ploaie.
Si in acelasi timp nu imi pot explica ce este atat de rau in acel plans al cerului.
Poate ne ferim fiindca nu putem suporta atata nevinovatie, atata candoare, si cu atat mai putin pe pielea noastra patata de egoism si nepasare.
Trist sa ne gandim ca majoritatea persoanelor exista doar pentru a ne critica, atat de suspicioase, atat de rele. In sufletele noastre lipseste ploaia curata, iar gandurile, o data inocente, acum sunt suprimate de ura, lipsite de indulgenta, de compasiune...
Ploaie, lacrimi... care este diferenta?
Au acelasi scop, sa stearga ceea ce ne face sa fim atat de indepartati de oameni, dar noi nu facem altceva decat sa le suprimam, facand in asa fel incat sa pierdem cate un pic din umanitatea noastra.


Cu multa dragoste
Mica voastra printesa
 

duminică, 12 decembrie 2010

Puterea cuvintelor.

Intradevar... cuvintele sunt armele cele mai puternice pe care le avem.
Pot fi folosite pentru a alinta, alina, iubi, le putem folosi pentru a ataca, pentru a ne apara, pentru a injosi si jigni, dar mai grav de atat uneori folosim cuvinte care nu ni se potrivesc si ne injosim pe noi insine, chiar daca nu ne dam seama.
Cred ferm ca, cuvintele sunt oglinda personalitatii noastre, nicidecum oglinda gandurilor.
Putem spune ceva, dar sa gandim altceva, complet diferit, iar un exemplu destul de comun, si foarte des intalnit este atunci cand suntem indragostiti. Nu am admite acest lucru in fata acelei anumite persoane niciodata!


Nu stiu cum sa consider faptul ca uneori ne este atat de teama de propriile ganduri, incat, uneori, ajungem sa nu le spunem niciodata.
Acest comportament poate fi interpretat ca o masura de protectie, sau ca o dovada de nesiguranta?


Eu nu zic in ce parte se inclina balanta mai mult, dar ceea ce pot sa afirm cu nonsalanta este faptul ca gandurile sunt umbrele senzatiilor noastre, emotiilor noastre, este o manifestare a infinitului, nu are timp spatiu, doar exista, sunt semintele actiunilor, pe cand cuvintele le vad ca pe un drog, cel mai folosit drog din omenire, fiindca putem sa alegem cuvintele in asa fel incat sa ne duca in directia scopurilor noastre.
In orice caz, totul este bine atata timp cat ne folosim cuvintele pentru a exprima ceva de suflet, fiindca atunci cand ne lasam prada impulsurilor si nervilor nostri, cuvintele pot sa ne murdareasca pe noi insine si pe ceilalti, iar ura cu care le rostim ne pateaza inima.
O data si o data vom regreta vorbele rostite cu atata venin, vom regreta sentimentele negative care ne-au predominat, vom ura faptul ca suntem doar niste fiinte umane, atat de volubile, sensibile la impulsurile de moment, ne va parea rau de lucrurile care le spunem, dar mai ales, ne va parea rau, atunci cand vom realiza ca, continuand sa aruncam cu noroi prin cuvinte, vom fi dezamagiti sa ne gasim prea adanciti in prapastia urii, si nu ne vom mai putea catara inapoi.
De ce nu vom putea?
Pentru ca o persoana este precum un lac, o data ce furtuna a trecut, apele se vor linisti, dar vor ramane mereu semnele acelei ploi violente.


In mai putine cuvinte totul se iarta, nimic nu se uita, si desi pare o afirmatie destul de crunta, nu are cum sa fie altfel, oricat de mult ne-am dori, oricat de iertatori am fi, mereu ne vom aduce aminte de cine ne-a ranit, sau cine ne-a gresit.

Asadar, ceea ce vreau sa va spun este sa fiti mereu controlati. Asta nu inseamna sa va suprimati gandurile, dar sa va ganditi ca uneori cuvintele dor mai mult decat pumnii. Nu va lasati ghidati de sentimentul de ura, pentru ca va fi doar ceva de moment, iar apoi... regretele vor curge rauri rauri, si veti fi dezamagiti sa vedeti ca nimic nu va mai putea sa fie ca inainte.
Ganditi-va la binele celorlalti, pentru a va face voua un bine.




Cu multa dragoste
Mica voastra printesa.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

In primul rand, bine v-am gasit.